Că am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să mănânc... bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat. (Matei 25, 42-43)

Mântuitorul nu-i osândeşte aici pe oameni pentru ce au facut, ci pentru ceea ce n-au făcut. Nu este vorba de vreo fapta rea în raport cu fraţii care flămânzeau sau erau bol­navi, sau în temniţă, în singurătate. Este vorba de o nepă­sare faţă de ei. Cei care au greşit i-au văzut pe aceşti „mai mici dintre noi” în lipsuri, înfometaţi, însetaţi, goi, în în­chisoare si nu i-au ajutat cu nimic. Au ”trecut pe langa ei”,  pe lângă suferinţa omenească, pe lângă sărăcie, fără să le treacă prin minte să-i ajute în vreun fel. N-au luat în seamă geamătul omenirii şi, chiar dacă acela va fi ajuns la urechile lor, s-au făcut a nu-1 auzi. Şi iată că acele „scăpări”, atitu­dini nepăsătoare faţă de semeni, trec înaintea lui Dumnezeu drept păcate grele.

Mulţi dintre noi trăiesc fără grijă, ratează prilejurile în ca­re ar putea să-şi ajute semenii, să le uşureze suferinţele; nu vor să înţeleagă că prin aceasta păcătuiesc faţă de Hristos, rămân fără El, Care este prezent în persoana bieţilor noştri semeni, se lipsesc de ajutor, de compătimire, de mângâiere. Pe noi nu ne preocupă asemenea lucruri. Considerăm că nu trebuie să ne oprim asupra lor, să le luăm în seamă.

Şi totuşi, trebuie să ne întrebăm dacă suntem creştini cu fapta sau numai cu vorba. Dacă ne numim în mod conşti­ent ucenici ai lui Hristos, nu putem să trăim, lără a-I da ascultare. Cum putem să-L lăsăm nemâncat şi însetat, cum putem să-l refuzăm tocmai ceea ce ne cere cu osebire: o ini­mă devotată?