Deci, fiind seară in acea zi de-ntâi a săptămânii, şi uşile fiind încuiate acolo unde ucenicii erau adunaţi de frica iudeilor, a venit lisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: „Pace vouă!’’. (loan 20, 19)

Să nu deznădăjduim dacă Hristos nu Se va arăta şi în inima noastă împietrită. S-ar părea că nu are cum să intre, noi înşine încăpăţânându-ne să ţinem uşa zăvorâtă pentru tot ce este bun, respingând cu o trufie dementă „unicul lu­cru de care avem nevoie”, căznindu-ne să înăbuşim vocea conştiinţei, care nu ne dă pace. Dar chiar şi atunci când ne aflăm înlr-o asemenea îndărătnică înstrăinare, retraşi ca într-o fortăreaţă aparent de nebiruit, Domnul poate să apară pe neaşteptate, să nu ia în seamă cât suntem de vicleni şi de egoişti, baricadaţi în mijlocul deşartelor noastre cugete şi preocupări şi să ne spună: „Pace vouă!” Domnul ne doreşte mântuirea şi, făcându-Se a nu vedea nenumăratele noastre fărădelegi, continuă să bată la uşa inimii noastre, deşi o gă­seşte închisă. Totuşi, El intră pe ea, ne luminează cu lumina Sa bezna din suflet.

Doamne lisuse Hristoase, intră şi în inima mea! Tu, Cel ce ai înviat morţii, Cel ce Tu însuţi ai înviat, învie în mine seminţele binelui, care întârzie să încolţească, pătrunde în inima mea chiar şi prin uşa încuiată, luminează orbirea mea cu lumina prezenţei Tale, la-mă să aud sfântul Tău cuvânt „Pace vouă!”.