Eu sunt viţa; voi mlădiţele. (loan 15, 5)

Amintiţi-vă cum arată via primăvara devreme: ace­le mlădiţe negre, uscate, urâte, aparent fără viaţă, dar care nu peste mult timp se vor incărca de struguri. Privindu-le cu atenţie vom descoperi o nouă semnificaţie a cuvintelor Mântuitorului: „Eu sunt viţa; voi mlădiţele”. In ele îşi gă­seşte expresie nu numai relaţia fiecărei mlădiţe cu butucul plantei, nu numai vitalitatea roadelor viei, nu numai cură­ţirea butucului de mlădiţele uscate, neroditoare, ci şi arde­rea lor. In afară de aceasta, cuvintele Mântuitorului se refe­ră şi la moartea aparentă a vieţii, lipsită de orice frumuseţe, uscată, condamnată la o lungă hibernare. După acest somn, viţa renaşte şi, cu o atotbiruitoare putere de viaţă, dă naştere la mlădiţe tinere, sloboade noi lăstari, înmulţindu-se la ne­sfârşit din aceeaşi tulpină.

Ne puteam gândi şi la cuvintele profetice ale Mântuito­rului care prefigurează Biserica Sa, crescută din trupul Său înviat care i-a dat veşnica viaţă. Dumnezeiasca viţă susţine viaţa nu numai în mlădiţele viguroase şi arătoase, ci în fie­care mugur, oricât de plăpând ar fi.

Bucură-te, Biserica Domnului, ţine-te aproape de El, ca să aduci roadă bogată! Bucuraţi-vă şi voi, mlădiţelor, su­flete singure, chiar dacă în aparenţă ajungeţi să nu mai fiţi legate între voi, fiindcă vă ţine în viaţă, vă nutreşte şi vă cu­răţă aceeaşi viţă şi fiindcă, cu puterea lui Hristos, care viază în voi, puteţi creşte în El, aducându-I slavă!