Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. (Psalmi 2, 21)

David înfăţişează în acest psalm relaţia sa cu Dumnezeu. El depinde de Dumnezeu precum oaia de păstorul său. Ştie că mâna Domnului este asupra sa, că Domnul îl ţine şi, cu­noscând aceasta, se simte puternic. Nu se abate din drum, merge acolo unde îl duce Domnul; nu-şi alege singur hra­na, o primeşte din mâinile Dăruitorului a toate. în acest chip merge tot mai departe, dobândind mereu binele. Păşunea la care a ajuns îl apropie de însuşi locaşul Păstorului. Harul se revarsă asupra sa din belşug, se simte fericit.

Tu, fratele meu, pe ce cale te afli? Nu cumva te abaţi de la păşunea cea adevărată, nu cumva guşti din fructul oprit? Nu cumva îţi potoleşti setea bând dintr-un izvor poluat de desfătări păcătoase? Faci oare voia lui Dumnezeu, îi dai în­tâietate în inima ta, în năzuinţele tale?

Sau te abaţi de al cuvântul Său? Dacă-i aşa, nu-ţi vei gă­si linişte şi nici adevărata fericire! Sufletul tău va nimeri într-un pustiu Iară apă. Vino îndată la Păstorul cel bun, toia­gul Său îţi va arăta încotro să mergi. El, Cel ce Şi-a dat viaţa pentru oile Sale, ne poate împlini cu Sine viaţa noastră. Să ne încredem Lui, să-L urmăm, să nu stăm o clipă pe gânduri, pentru că El ne va duce la păşune bogată. „Sufletul mi l-a întors la sineşi. El m-a călăuzit pe cărările dreptăţii, de dragul numelui Său” (Psalmi 22, 3-4).