Învăţaţi de la smochin această parabolă. Când mlădiţa lui devine fragedă şi odrăsleşte frunze, ştiţi că vara e aproape. (Matei 24, 32)

Când veţi vedea un nor ridicăndu-se dinspre Apus îndată ziceţi că vine ploaie şi aşa este! Iar când vedeţi vântul sudând de la miază-zi ziceţi că va fi arşiţă, şi aşa este. (Luca 12,54-55)

Natura ne învaţă multe. Este ca o carte mereu deschi­să înaintea ochilor, la îndemâna oricui vrea să înveţe. Pri­măvara, toate se trezesc la viaţă, totul respiră şi trăieşte, şi atunci, fără să ne dăm seama, suntem cuprinşi şi noi de bu­curia vieţii; ochii ni se odihnesc pe privelişti minunate, to­tul pare să capete un fel de moliciune sub razele dătătoare de viaţă ale soarelui. N-ar trebui oare ca şi în sufletele, în inimile noastre să prindă viaţă, cu o nouă forţă tot ce e fru­mos şi bun? Văzând aceste superbe frumuseţi ale naturii, n-ar trebui oare să ni se încălzească inima, să devină mai sensibilă faţă de orice nevoie, pentru ca iubirea noastră să se reverse în jur, asemenea unui izvor de nestăvilit? Ni se îndreaptă oare gândurile către Creatorul nostru, simţim oa­re în noi un nou îndemn de a-I fi recunoscători pentru tot cc ne-a dat, dar mai ales simţim oare nevoia de a ne deschide sufletul înaintea Lui printr-o rugăciune fierbinte? Toamna şi iarna sunt comparate mereu cu bătrâneţea. Atunci, fară să vrei, îţi vin în minte gânduri negre, văzând tabloul sumbru al naturii în agonie. Dar chiar dacă un arbore gol, desfrun­zit, nu este plăcut la vedere, printre crengile lui uscate poa­te fi contemplat azurul cerului. Cu anii, nu renunţăm doar la lucrurile care ne fac fericiţi sau ne produc bucurie; re­nunţăm la tot. Nu ne mai este de trebuinţă eleganţa tinereţii, grijile şi ciorovăielile vieţii ne lasă reci, deşertăciunile lu­mii nu ne mai atrag. Toate aceste mărunţişuri care ne leagă de pământ se risipesc în jurul nostru asemenea unor frunze moarte. începem să ne simţim uşuraţi, eliberându-ne de tot ce ne este de prisos, pentru a ne dărui vieţii spirituale. Deşi a obosit, călătorul nu se întristează, ştiind că se apropie de o ţintă spre care a început să tindă de mult. De ce să ne întris­tăm, de vreme ce ştim că ne apropiem de final, că am ajuns în pridvorul fericirii veşnice, la care nu ne-a fost dat înca să ajungem, când îi presimţim apropierea, ştiind că peregri­narea noastră pe pământ s-a apropiat de capăt?