Aşadar, prin botez ne-am îngropat cu El în moarte, pentru ca aşa cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot astfel şi noi să umblăm întru înnoirea vieţii. (Romani 6, 4)

Să umblăm întru înnoirea vieţii! Să pătrundem sensul acestor cuvinte şi să încercăm să înţelegem ce anume trebu- ie să moară în noi, pentru ca viaţa să se înnoiască, aşa cum se înnoieşte natura primăvara. Trebuie să moară „omul nostru cel vechi” (Romani 6, 6), adică omul păcatului, al acelui păcat cu care ne-am născut şi care s-a răspândit pe pământ de la prima cădere în păcat a omului.

în fiecare om există germeni ai păcatului, dar există şi scântei de viaţă, seminţe ale binelui, care trebuie să crească şi să învingă sămânţa păcatului. Toţi cei ce credem în Fiul lui Dumnezeu, care ne-am încredinţat Lui, ne înnoim cu pu­terea Sfântului Duh. Tot ceea ce este vechi, putred, trebuie să rămână departe de noi, asemeni frunzelor moarte care cad în aşteptarea mugurilor tineri. Să ne rugăm Domnului sa ne cureţe, în aşa fel încât toate faptele şi toate cugetele noastre păcătoase, care vin asupra noastră atât de des, să ca­dă de la sine, să nu-şi găsească loc în sufletul nostru, îndrep­tat spre lumină, socotindu-se pe sine „mort păcatului, dar viu lui Dumnezeu, întru Hristos lisus” (Romani 6, 11).

Mare lucru este să te simţi trăind o viaţă înnoită! Să ne folosim de ea cu bucurie şi să ţinem minte că nu mai putem avea nimic în comun cu viaţa supusă păcatului, de mai îna­inte. Luminaţi de lumina adevărului, să nu mai lăsăm întu­nericul să ne pătrundă în suflet, ci să tindem spre cât mai multă lumină. Cea pe care „întunericul nu o poate cuprinde”, ca încă de aici, de pe pământ, „să umblăm întru înnoi­rea vieţii” (Romani 6, 4).