Şi întorcându-Se Domnul, a privit spre Petru. (Luca 22,61)

Ce putea să fie în acea privire a Mântuitorului? Ce-ar fi trebuit să simtă Petru întâlnind această privire plină de un repros blajin, iubitor? Nu-i de mirare că, dintr-odată, în sufletul său s-a trezit căinţa, că în clipa aceea a înţeles că a pricinuit durere învăţătorului şi Domnului său, iar din ochi au început să-i picure lacrimi fierbinţi. El, care până atunci se bizuise atât de mult pe forţa şi tăria sa, şi care cu puţin timp m urmă spusese că toţi îl vor urma pe Hristos, putea, oare, într-o clipă, să uite totul, să se lepede de Cel pentru Care fusese gata să-şi dea viaţa? De aceea îi înţelegem în toată pro­funzimea căinţa lui Petru, când a simţit privirea Domnului ca pe un reproş la adresa laşităţii lui.

Fie ca această privire, plină de iubire, dar şi de un aspru reproş, să se oprească şi asupra noastră, atunci când suntem pe punctul de a ne uita făgăduinţele, bunele intenţii, când, din cele mai neînsemna­te motive, ne abatem de la adevăr. Să ne arătăm iubirea faţa de Mântuitorul nostru, prin devotamentul şi slujirea ce Se cuvin Celui căruia ne-am hotărât să-I rămânem lideli pen­tru totdeauna. Să nu ne bizuim pe fermitatea noastră, atat de fragilă, ci să ne punem nădejdea în Domnul, să ne ţinem e El, să ne bizuim pe cuvântul Lui ca pe un nesecat izvor de apă vie. Şi, aducându-ne aminte de lepădarea lui Petru, sa căutăm neîncetat dumnezeiasca privire a Mântuitorului nos­tru. Lui trebuie să I ne adresăm în primul rând, când simţim că ni se clatină pământul sub picioare, când se apropie pri­mejdia. Sprijinindu-ne numai pe El, li vom rămâne credin­cioşi până la moarte. Iar atunci când ne va întreba: „Mă iu­beşti?”, să-I răspundem fără să stăm pe gânduri: „Doamne, Tu pe toate le ştii, Tu ştii că Te iubesc” (loan 21, 17).