În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin.

Tot omul care vine în lume poartă în sine întipărit, scrijelit, dacă vreţi, un rost al lui, o direcţie, o lucrare, poartă în sine ca un fel de misiune pe care trebuie să o ducă la bună îndeplinire, şi de fiecare depinde cât de mult, sau în ce măsură reuşeşte să îşi îndeplinească aici, în viaţa aceasta, rostul său. Să-şi afle mai întâi rostul şi apoi, aflându-şi rostul şi calea, să meargă mai departe spre împlinirea sa. Dintre toţi oamenii născuţi din femeie, Ioan este cel mai mare.

(...) Cine îşi împlineşte această lucrare, cum a fost a lui Ioan - de natură dumnezeiască, când cineva, aşadar, îşi împlineşte misiunea dumnezeiască, nu mai moare. Noi nu sfârşim, pentru că, de fapt, avem măsura dumnezeiască în noi. Noi suntem făcuţi să nu ne sfârşim. Noi suntem creaţi să nu murim. Noi suntem făcuţi de Dumnezeu aşa, şi plăsmuirea aceasta cunoaşte o taină adancă. Suntem lucrarea lui Dumnezeu, lucrarea mâinilor Lui, iar El, veşnic fiind, pune în noi scânteia aceea de dumnezeire care ne cheamă cu sete şi cu foame nestinsă către El, înapoi. Pentru că suprema noastră împlinire şi măsură este să ieşim înspre Dumnezeu din viaţa aceasta, de unde am venit. Fiecare om este făcut aşa. De aceea, ne chinuim tare şi doare cumplit atunci când ni se îmbolnăveşte sufletul, atunci când doare inima. (...) Noi, aşadar, suntem făcuţi să nu murim, nici înlăuntru, nici în afară - şi mărturie ne stau atâţia sfinţi -, iar cei care simt această durere atroce înlăuntru, ori nu şi-au aflat rostul, ori nu şi-au împlinit misiunea şi lucrarea în viaţa aceasta. Şi Dumnezeu îngăduie - pentru smerenie-, Dumnezeu îngăduie – pentru înţelepciune şi pentru a înţelege, pentru a veni la adevărata înţelegere a lucrurilor -, îngăduie suferinţă, mai întâi înlăuntru şi apoi în afară. Deci Dumnezeu a scrijelit, a trasat, a scris în mâinile, în palmele fiecăruia, drumul pe care trebuie să-l urmeze. Şi unii îl află mai uşor, alţii mai greu, unii mai devreme, alţii mai târziu. Voinţă însă să fie, şi fiecare îşi va afla, la vremea sa, la timpul cuvenit, la timpul înţelegerii depline, îşi va afla drumul, îşi va afla lucrarea, îşi va afla rostul pe lumea aceasta. Pentru că noi nu suntem făcuţi să ne naştem doar, să creştem, să îmbătrânim şi să murim, cum se pierd animalele, doar să ne întâlnim pe calea vieţii acesteia unul, doi sau mai mulţi, să trăim clipe de plăcere – care de cele mai multe ori se sting în durere – şi apoi să ne îmbolnăvim, să mancăm, să consumăm, să ne lăsăm consumaţi de suferinţă, de viaţă şi de eşecuri, să presărăm, să condimentăm din când în când viaţa noastră cu puţine bucurii şi clipe efemere de fericire (aşa-zisă fericire), după care să murim. Omul nu e făcut să piară la limita existenţei sale fizice. De aceea, putem spune că Ioan este cel mai mare bărbat născut din femeie, pentru că nimeni n-a trăit pe pământ precum Ioan. Nimeni dintre oamenii cunoscuţi, nimeni şi nici unul dintre cei pe care îi considerăm în rândul sfinţilor, nici un bărbat născut din coapse de femeie n-a cunoscut virtutea la înălţimea lui, la măsura lui. (...)

(Ioan) nu doar L-a definit pe Hristos, nu doar L-a atins pe creştet. A trăit viaţă dumnezeiască şi avea trupul aproape scheletic. Nu se îngijea nici de arşiţa soarelui, nici de frigul de peste noapte. Nu se îngrijea cum îi stă părul, unde doarme, nici de unde trebuie să meargă. “Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” – Îl defineşte pe Hristos cum nici un teolog n-a reuşit desăvârşit, în afara lui:  Hristos – Mielul de Jertfă. Dumnezeul iertător, bun, blând, smerit, Mielul Care nu se opune: dacă vrei să-L duci într-o parte sau în alta, Se duce; dacă vrei să-L jertfeşti, Se lasă jertfit; dacă vrei să-L cruţi, Se lasă cruţat. L-a definit pe Hristos în infinita Lui iubire şi bunătate, în câteva cuvinte.

Un astfel de Dumnezeu ne trebuia nouă. Celor ce nu ştim să iertăm, acelora care nu ştim să ne jertfim, care nu ştim să fim blânzi şi buni. Ne trebuia un astfel de Dumnezeu nouă, celor egoişti, celor păcătoşi, care nu dăm nimic din noi, de la noi, adunăm numai pentru noi, nu trăim decât pentru noi şi nu pentru celălalt. Ioan a trăit numai pentru Dumnezeu şi aceasta îl face, cu adevărat, cel mai mare dintre prooroci. Dar nici Hristos n-a rămas dator şi l-a definit pe Ioan ca fiind cel mai mare bărbat născut vreodată din femeie.  (...)

Prin smerenia lui Hristos, a avut loc Întruparea. Prin smerenia şi puterea credinţei şi dăruirea lui Ioan, s-au deschis Cerurile şi a fost posibil Botezul. Pentru că Ioan era conştient de lucrarea lui, nu de sfinţenia lui. Sunt, desigur, cazuri când oamenii sunt conştienţi de valoarea lor, dar atunci când devii conştient de propria ta valoare omenească, intelectuală, profesională, legată de carieră sau legată de anumite îndreptăţiri în faţa altora, pe care singur ţi le oferi, toate acestea te duc la ruină cel mai adesea. Conştientizarea propriei valori, despărţită de mila lui Dumnezeu, Care ţi-a generat, ţi-a activat aceste daruri înlăuntru, Care te ajută să lucrezi darurile acestea - despărţit, aşadar, de Dumnezeu, darul tău moare înlăuntrul tău. Nu-ţi atingi măsura. (...)

Pocăinţă înseamnă să schimbi tot sistemul tău de valori. Pocăinţă înseamnă să schimbi totul, să cureţi, să chiuretezi tot ce e înlăuntrul tău, să te naşti din nou. Şi asta n-o poţi face singur. Tot de Hristos ai nevoie. Să te recunoşti ca fiind o sumă de eşecuri şi să schimbi mintea, care s-a stricat, pentru că a lucrat singură, de capul ei, pentru că ţi-ai făcut destul voia. Este tăierea voii. De aceea, în sens peiorativ, se spune despre cei care iau calea lui Dumnezeu că sunt nişte pocăiţi. Dar şi noi, ortodocşii, spunem despre cei care părăsesc calea lui Dumnezeu cea dreaptă, Ortodoxia, şi devin eretici, cum spun teologii, iar cum spun cei mai mulţi – sectanţi -, le spunem în sens peiorativ “pocăiţi”. Pentru că amendăm în ei ipocrizia. La fel şi noi suntem ipocriţi înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă suntem în dreapta credinţă, pentru că nu ne schimbăm viaţa. Pentru că acest cuvânt – pocăinţă – nu se împlineşte întru noi.

De aceea, în loc de încheiere, vă urăm ca la sfârşitul acestui timp de praznic sfinţit şi sfinţitor, să fiţi voi înşivă, asemenea lui Ioan, măcar în cele râvnite. Să fiţi la măsura lui Ioan în cele pe care le doriţi pentru alţii. Să fiţi la măsura aproape dumnezeiască a lui Ioan în cele ce doriţi să se petreacă în sufletele voastre. Să fiţi “Ioani” şi “Ioane”, îndumnezeiţi prin Har, dar care, mai înainte de toate, au întâlnit prin pocăinţă pe Dumnezeul milei, pe Dumnezeul atotiertător şi bun şi smerit şi blând şi plin de răbdare faţă de noi toţi!